PROFILUL INTERIOR AL CÃPITANULUI

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflati între cer si pãmânt n-aveau nici un continut, decât asteptarea. Cineva trebuia sã vinã...

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea putin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale si nici asteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii nationale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a conditiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiratia zilnicã a României. Nu o revolutie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i si rãscumpere trecutul, sã insufle absenta secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã si unicã, imensul timp pierdut...

Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din atipiri si umilinti. Legionarul ste un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine si pentru altii, o vijelie umanã infinit amenintãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã… Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie...

Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România si Cãpitan, n'as fi ezitat o clipã.
Dupã moartea lui ne-am simtit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.

Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie nesansa ursirii noastre. Totusi, trebuie sã fim lasi si sã ne mângâiem. Cu exceptia lui Iisus, nici un mort n'a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? "De aici încolo tara va fi condusã de un mort", îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a rãspândit un parfum de vesnicie peste pleava noastrã umanã si-a readus cerul deasupra României.



EMIL CIORAN

Viziunea legionarã la sapte decenii de la moartea Cãpitanului

Acum 70 de ani se sfârsea viata pãmânteascã a Cãpitanului Corneliu Zelea Codreanu - figurã charismaticã care a fascinat la vremea sa si a continuat sã fascineze si dupã aceea generatii întregi de români. I-a impresionat pânã si pe adversarii sãi din epocã, care ar fi dorit sã si-l apropie intereselor lor. Refuzând orice compromisuri pe orizontala politicianismului meschin, cãci idealul sãu tinea de planul vertical al spiritului, Cãpitanul a cãzut în mod inevitabil victimã acestei fascinatii ascunse transformate în rivalitate si urã fãtisã. A fost ucis miseleste împreunã cu alti treisprezece camarazi în noaptea Sfântului Andrei a anului 1938. Crima a constituit punctul culminant al unui sir de ilegalitãti care au însemnat tot atâtea sfidãri ale notiunilor de drept si democratie tocmai din partea celor care pretindeau cã le apãrã. De la suspendarea constitutiei democratice si instaurarea dictaturii regale, la simulacrul de proces în urma cãruia Cãpitanul a fost condamnat si mergând pânã la asasinarea barbarã a sa, o clicã de politicieni corupti si fãrã scrupule s-au dedat la cele mai josnice fãrãdelegi. Au fãcut-o pentru a-si apãra privilegiile în fata valului înnoitor care cuprindea tot mai mult sufletul natiunii si care ameninta sã le clatine puterea si influenta. Catalizatorul acestei stãri de spirit care câstiga tot mai mult teren era chiar Cãpitanul. Au crezut cã eliminându-l fizic pe el, o vor putea stinge, cã Miscarea Legionarã se va risipi de la sine, iar ei se vor putea întoarce în tihnã la matrapazlâcurile lor spoite cu o fatadã democraticã. S-au înselat însã profund. Moartea Cãpitanului nu a fãcut decât sã mute pecetea sa unicã de pe contextul aparte al epocii sale pe vesnicia destinului românesc.

Rãzbunarea lumii putrede pe care Cãpitanul si ai sãi au încercat sã o schimbe din temelii a fost însã desartã. Mioapã si lipsitã de vigoare lãuntricã, ea avea sã fie curând înghititã de balaurul rosu de la rãsãrit. Iar cele mai puternice nuclee de rezistentã -fizicã si spiritualã- împotriva acestei cotropiri satanice aveau sã fie constituite tot de adeptii Cãpitanului. Multi dintre acestia având vârste fragede, apartinãtori Frãtiile de Cruce si hrãnindu-se doar cu mitul sãu. De întâlnit, nu l-au întâlnit niciodatã. Si totusi, s-au lãsat cuprinsi de acelasi elan indescriptibil asemeni celor de dinaintea lor.

Aceastã putere de fascinatie are o singurã explicatie: prin viata si prin moartea sa, Cãpitanul a reprezentat întruchiparea deplinã a unui ideal, a unei viziuni de genul cãrora sunt capabile numai spiritele mari. E vorba de transformarea lãuntricã a omului, fundamentatã pe prioritatea spiritului înaintea materiei.

Pe lângã numeroasele acuzatii aduse legionarilor care tineau mai degrabã de falsificãri istorice, s-au adus si o serie de reprosuri chiar la adresa acestei viziuni si plãmade sufletesti care caracterizeazã legionarismul. La mai toate dintre ele sare în ochi resentimentul, tusa groasã, neputinta unor spirite mediocre de a se înãlta la înãltimea acestui ideal. Cãci marile spirite ale culturii românesti: Eliade, Noica, Cioran, Tutea si multi altii l-au înteles la vremea lor, chiar într-un mod care implica o angajare atât sufleteascã cât si fizicã. Evident cã nici acestia nu au scãpat de inevitabila ploaie de acuzatii asupra "greselilor" din tinerete. Si totusi, ei rezistã acestor intemperii, în special datoritã creatiei lor. Valoarea acesteia este datã tocmai de viziunea spiritualã care-i stã la bazã, una care refuzã mediocritatea si pragmatismul mãrunt, afinitãtile ei cu idealul Cãpitanului fiind cât se poate de firesti. Se formeazã un cerc imposibil de rupt. La vremea aceea, contemporani fiind cu Cãpitanul, ei nu puteau fi într-o tabãrã adversã. Sau, dacã ar fi fost, ar fi avut de fapt altã structurã sufleteascã, iar opera lor nu ar fi fost atunci cea pe care o stim. Ei nu ar mai fi fost aceiasi Eliade, Noica, Cioran sau Tutea la care ne raportãm acum si care au devenit repere fundamentale ale culturii românesti.

S-a vorbit atâta de "fanatismul" si "extremismul" legionarilor din epoca interbelicã, uitându-se faptul cã totul se supunea si unui cod al onoarei. Cã întreaga epocã era una a tensiunilor trãite pânã la paroxism, care nu îti oferea rãgazul reflectiei si al cãutãrii echilibrului.

Acestea erau lãsate pentru mai târziu, pentru generatiile ce vor veni, pentru cei care vor pricepe duhul schimbãrii de care era cuprinsã societatea româneascã de atunci. La acea vreme cuvântul de ordine era jertfa necurmatã pentru a spori forta acestui ideal. Pentru a lãsa posteritãtii un mesaj care sã depãseascã cu mult tribulatiile generatiei lor. Cãci, sã nu uitãm, era vorba de o generatie tânãrã, una cum România nu a avut nici pânã atunci si nici de atunci încoace. Dinamismul si impetuozitatea tineretii erau cele mai potrivite însusiri pentru a da trup acestei viziuni prin propriile fapte. Nimeni nu arde atât de puternic pentru un ideal ca în tineretea sa. Iar dacã acesta este menit a dãinui peste vremi, numai arderea de tot, iar nu atitudinea cuminte, prudentã, rationalã sunt cele care îi pot asigura trãinicia.

Nu au fost primii crestini niste "fanatici" si "extremisti", încât si-au atras asupra lor ura neîmpãcatã a stãpânitorilor Imperiului Roman? Nu au fost un Columb sau un Magellan niste idealisti incurabili? S-ar fi putut ajunge oare la societatea democraticã de azi, care promoveazã în special pragmatismul, cumpãtarea si toleranta, exclusiv printr-o "revolutie de catifea" din interiorul lumii medievale? S-a putut ajunge cu greu la notiunea de "drepturi ale omului", dar, în orice caz, s-a putut ajunge numai din interiorul principiilor crestine. Care mai apoi au fost uitate. Dar s-ar mai fi parcurs acest traseu fãrã "extremismul" si "fanatismul" înaintasilor din Evul Mediu, care au apãrat civilizatia crestinã în fata ofensivei islamice? Ar mai fi fost societatea democraticã de astãzi ceea ce îsi permite acum sã fie, fãrã acele însusiri cavaleresti ale marilor figuri istorice, exact de aceeasi facturã cu cele care sunt blamate în cazul Cãpitanului?

S-a mai spus cã legionarii nu aveau un program economic, sau cã acesta tinea de un "socialism crestin" utopic. Cã singura cale de a realiza prosperitatea economicã a unei societãti ar fi în fapt principiul liberal al prosperitãtii individului, care actioneazã mereu pragmatic si orientat spre profit. Trebuie admis, fãrã îndoialã, cã existenta unei clase de mijloc, alcãtuitã din indivizi cu personalitate (cum altfel ar putea sã-si supunã acestia actiunile economice unor calcule sau principii?) este temelia unei dezvoltãri economice sãnãtoase. Dar era oare societatea româneascã interbelicã, a cãrei structurã socialã era majoritar tãrãneascã si în care mentalitãti arhaice erau încã foarte rãspândite, capabilã de asa ceva? Ceea ce a tintit Cãpitanul a fost tocmai o transformare, o înnoire a acestei societãti, dar fãrã a-i violenta temeiurile si traditiile. Era vizatã tot o "modernizare", dacã prin acest termen întelegem dezvoltarea unei constiinte superioare, a unei personalitãti puternice. Numai cã nu era vorba de emanciparea unui individ egoist de sub "constrângerea" valorilor comunitare, ci tocmai crearea unui om care sã trãiascã în duhul lor. La vremea aceea, o asemenea turnurã revolutionarã, care ar fi putut îndrepta istoria omenirii pe un cu totul alt fãgas era încã posibilã. Mai ales dacã tinem seama cã în Legiune sau aproape de ea au fost destui intreprinzãtori români, animati de cele mai curate sentimente nationale si crestine, care duceau o luptã de supravietuire economicã în fata elementelor alogene concertate. Existau asadar si germenii unei viitoare dezvoltãri economice sãnãtoase, bazate pe crearea unei puternice clase de mijloc provenitã din lumea atasatã valorilor românesti.

Astãzi suntem mult mai departe de acel punct de turnurã pe lângã care s-a trecut atunci. Puterea de influentã a factorului economic, material, a sporit într-o mãsurã covârsitoare. Statele si natiunile nu pot decât sã încerce sã gãseascã un modus vivendi împreunã cu aceste veritabile "mari puteri" care au devenit capitalurile internationale private. Rezistenta nu mai este posibilã decât pe planul interior, al spiritului. Orice sistem politic care nu ar tine cont de aceste forte motrice ale economiei mondiale devine sinucigas si ar duce la sapã de lemn. Iar la un sistem politic democratic, care a devenit între timp un bun definitiv câstigat al unei mari pãrti a omenirii, ce sã mai schimbi? Nici România de azi nu duce lipsã de structuri democratice. Problema endemicã a românilor rãmâne însã aceeasi: lipsa caracterelor, predominanta viciilor caragialesti. Se simte lipsa unor oameni politici realisti, cu capul pe umeri, dar animati lãuntric de acelasi ideal al omeniei, al cinstei si al corectitudinii. Lucruri care în alte pãrti sunt subîntelese ca fãcând parte din principiile datoriei morale. Numai cã sufletul românesc -spre deosebire de altele- nu înseamnã nimic dacã e rupt de planul spiritual al existentei. Individul devine o marionetã stâlcitã, iar egoismul si rapacitatea sa, în loc sã fie subordonate principiului colectiv al binelui comun, devin distructive pentru marea parte a societãtii, pentru "naivii" care fie mai sperã cã ar putea rãzbi cu cinstea, fie pur si simplu nu au o constiintã socialã si civicã suficient de dezvoltatã. Cu acest material uman, o democratie româneascã care sã functioneze pe deplin nu poate fi decât o iluzie.

Singura solutie realistã pare a fi cea întrezãritã de cãtre Cãpitan: transformarea lãuntricã a omului, punând la temelie planul spiritual. Iar pe aceasta urmând a fi ziditã o societate si un stat solide si trainice, indiferent de sistemul politic care este în vogã într-o epocã sau în alta. Aceastã idee, în starea ei purã, a fost întruchipatã de o generatie care a plãtit cu viata pentru ea, în frunte cu Cãpitanul ei. Dar totul era prea mult pentru o singurã generatie, chiar dacã aceasta avea la un moment dat potentialul si forta sã o realizeze. Distanta de la trãirea plenarã a unei viziuni si aplicarea ei imediatã s-a dovedit a fi în cele din urmã incomensurabilã. Moartea a fost cea care a împiedicat punerea sa în faptã, lãsând acest ideal drept mostenire pentru posteritate. Nu neapãrat în asteptarea unei noi generatii capabile sã-l trãiascã la modul absolut, asemeni celei a Cãpitanului, cãci o asemenea generatie s-ar putea sã nu mai aparã niciodatã. Dar aceastã viziune a Cãpitanului rãmâne aceeasi, pentru fiecare generatie de români, care ar trebui sã se strãduiascã sã o valorifice pe mãsura vredniciei sale.

BOGDAN MUNTEANU